Mama imperfectă mărturisește…

Sâmbătă după-amiază. Vremea între un soare călduț și o ploicică de primăvară – vară, cât să-ți vânture mașina abia ieșită de la spălătorie. Toată lumea își face siesta, de la bebeluși, copii, soți, bunici. Soțiile cu siguranță abia ce-au terminat de strâns în bucătărie, întind acum rufe și-și beau cafeaua rece, rămasă de dimineață.

Eu bântui prin București. Săptămâna nu are suficiente zile lucrătoare pentru mine. (nu cred că tocmai am scris asta) Mă îndrept spre casă și gândurile mă poartă departe, alandala. Mă minunez în fața unui București gol de mașini. Mă gândesc la copii, mi-i imaginez dormind și zâmbesc plin de iubirea ce mă poate cuprinde, din vârful capului până-n tălpi. I-aș mânca pe amândoi de dragi ce-mi sunt, cu năsucurile lor cârne, cu mânuțele alea cărnoase și rozalii, cu pielea lor fină și fericirea de pe chipurile lor, imposibil de comparat și de exprimat. Aș mai vrea să trăiesc încă o viață copilăria cu ei.

Mă gândesc la Andre și-l văd pe soțul meu, atât de echilibrat, rațional, calm, atent, vorbește puțin, dar pe subiect, nu se lasă bătut până nu reușește, timid, dar extrem de precis în a-și alege prietenii. Copilul acesta poartă toată familia și cultura portugheză în el, exact ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc irecuperabil de ea.

Mă gândesc la Beatriz, și mă văd pe mine. O văd purtând aceleași ambiții, având constant nevoia de a i se confirma succesul, de adrenalină în sânge, autonomă, independentă, funcționând pe viteză maximă mereu, hotărâtă și greu de ponderat. Mă străduiesc să o înțeleg mai bine. Cum eram eu când eram mică? Ce îmi doream de la mama mea? Cum aș fi vrut să se comporte cu mine?

Nino, nino, nino…..

– Vă rog să trageți pe dreapta!

În dreapta mea se vede un polițist pe motocicletă care îmi face semn să opresc.

Cu greu reușesc să-mi adun gândurile, să traversez cele trei benzi ca să pot trage pe dreapta. Îmi iubesc carnetul de conducere ca pe proprii mei copii. Fără el, nu mai am cu ce duce copiii nicăieri. Plus altele.

Nu înțeleg absolut nimic din ce mi se întâmplă. Nu cred că aveam mai mult de 60 la oră, plus că mă pregăteam să fac stânga, deci clar încetineam.

Deschid geamul, domnul tânăr și drăguț, un fel de Tom Cruise din Top Gun se îndreaptă spre mine.

– Păreți foarte surprinsă! îmi spune el.

Eu, nici pe departe o Kelly McGillis reloaded, îi confirm că habar nu am de ce m-a oprit.

– Ați trecut pe roșu, la semaforul din spatele dumneavoastră.

– Sincer, nu-mi amintesc nici un semafor, răspund în timp ce sap cu greu în memoria mea vizuală. Rezultat nul.

– Păi, v-am văzut. Nu ați schițat nici un gest. Ați mers înainte fără să mai vedeți nimic.

– Ce-aș putea să vă zic, vă cred. De vreme ce eu nu-mi amintesc nimic, nu pot decât să vă dau dreptate, îi spun pașnic. De fapt, eu la bază sunt foarte pașnică. Iar când vine vorba de greșelile mele, eu chiar mi le recunosc. Iar când vine vorba de condus, nu prea e de iertat. Pe stradă trebuie să fii atent. Sunt vieți nevinovate cu care nu te poți juca. Asta-i judecata mea. Însă emoțional, am nevoie de carnet. Altfel, devin imperfectă.

– Știți ce zice legea când treceți pe roșu?

– Da, am luat punctaj maxim la sală. Îmi luați carnetul.

– Carnetul și amendă. Iar dacă ați luat sala cu punctaj maxim, felicitări. Dar asta nu vă scutește de amendă acum.

– Știți care e problema mea cea mai mare, îmi încep eu pledoaria.

– Care, zice el curios, cam la fel cum eram eu când m-a oprit.

– Eu am doi copii, mici, vedeți, am scaunele lor în spate, de 3 și 5 ani.

– Să vă trăiască, zice el drăguț.

– Mulțumesc. Iar ei merg la grădiniță, în fiecare zi, că nu am cu cine-i lăsa acasă. Nu am bonă, nu am bunici, sunt singură. Soțul meu e plecat din țară. Eu sunt singura care se ocupă de copii. Iar astăzi, i-am lăsat cu cineva și-mi era mintea plecată la ei, că nu știam cum sunt și mă grăbeam acasă. Ați văzut, că nici măcar nu mergeam repede, sunt o mamă responsabilă, nu mă joc cu viața copiilor mei sau a altora. Pur și simplu, nu am văzut semaforul. Nici nu știu despre ce semafor vorbiți. Și să știți, că e prima dată când mă oprește poliția. Că eu conduc cât de responsabil pot.

– Știți că putea veni cineva de pe Splai și să intre în dumneavoastră.

– Așa e, aveți dreptate. Cu siguranță, de acum, nu-l mai ratez. Dați-mi, vă rog, un avertisment.

– Nu se dă avertisment pentru roșu.

– Iertați-mă, atunci! Faceți o faptă bună astăzi. Iertați o mamă singură.

Și m-a iertat.

Dacă m-am simțit bine. Nu! Că eu nu omit semafoare, eu sunt atentă, eu merg corect.

Cu toate astea…..am greșit.

Dincolo de orice, am luat experiența ca pe o lecție de viață. O lecție de a-mi accepta greșelile, în primul rând. Iar apoi, de a cere și de a accepta iertare.

Pentru că în grija constantă de a demonstra perfecțiune și de a face totul impecabil, nu accept cu ușurință iertare, pentru că altfel aș demonstra slăbiciune și faptul că sunt nedemnă de a-mi asuma vina până la capăt.

Îmi dau seama că, atunci când vine vorba de copii, însă, totul ia altă conotație. Nimic nu e mai presus decât starea lor de bine și pentru asta sunt în stare de orice.

Nu m-am simțit foarte bine pentru că am fost iertată.

A doua zi am trecut pe-acolo din nou, să văd exact semaforul. L-am găsit. E unul care abia se zărește, la intrarea în pasajul de la Mărășești, pentru cunoscători.

Iar apoi, când mi-a zis un prieten că și lui i-a luat acum câteva zile carnetul tot pentru că a ratat acel semafor, orgoliul meu, un pic șifonat, s-a mai calmat – deci, nu sunt doar eu!

Îmi mai trebuie câteva experiențe din astea, ceva timp de lucrat în continuare cu mine, ca memoria mea emoțională – de a fi perfectă, de a face totul perfect, de a demonstra că pot și pot bine, iar orice greșeală se pedepsește pentru că altfel nu mai sunt bună – să fie suprascrisă de – și eu pot greși, nu sunt perfectă, nu trebuie să demonstrez nimic la nimeni, iar când nu mai pot să fac o pauză, să cer ajutor, să-l accept și să primesc iertare cu ambele mâini că oricine, oricine, poate greși.

Iar fără carnet chiar nu e sfârșitul lumii, așa cum mi-a spus Cris când am ajuns acasă – și dacă ți-l lua, ce, găseam noi o soluție!

(În altă ordine de idei, mi-a luat două săptămâni să scriu despre acest eveniment și întâmplător sau nu, am făcut-o doar după ce am aflat că și alții au rămas fără carnet tot acolo)

 

 

2 Comments

  • Irina (#)
    May 18th, 2017

    A fost de treaba nenea politistu’. Sotul nu a fost asa de norocos, i-a luat carnetul anul asta de Pasti pt o luna si noi tot cu 2 copii mici…eu cum nu am curaj sa conduc (desi am carnet de buzunar ) am fost nevoiti sa platim pe cineva sa conduca masina…

    • Dina (#)
      May 18th, 2017

      Cred ca mamele au mai mare trecere 🙂
      Apuca-te de condus 🙂

Comment!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *