Nivelul MAMĂ 2 tocmai a fost atins

Întotdeauna m-au inspirat oamenii. Scriitori precum Ernesto Sabado sau Elizabeth Gilbert, oameni minunați ca sora mea, prietena cu 6 copii și cealaltă prietenă cu 7, Otilia Mantelers, Oana Moraru, Virgiliu Gheorghe, vecina de peste drum, copilul din parc, casierul de la Carrefour sau educatoarele de la grădinița copiilor mei. Și câți alții.

Săptămâna aceasta am fost singură acasă. Singură însemnând doar cu copiii, fără soț. Aparent, mare schimbare nu a fost, dat fiind că soțul meu ajunge acasă pe la 7-8 seara și până la 9 când culcăm copiii mai e foarte puțin timp de petrecut împreună. Cu toate astea, lipsa a fost greu de suportat. Nu am mai fost motivată să fac nimic prin casă, nu am mai avut cui să-i povestesc lucrurile care mă frământă, nu am mai avut cu cine râde, nu a mai avut cine să mă scoată din bucla mea – vedem și noi un film? -, nu a mai avut cu cine să împart responsabilitatea de a da baie la copii și de a-i culca, nu am mai avut cu cine lua prânzul sau cina, nu am mai îmbrățișat pe nimeni, nu am mai avut cu cine scoate energiile negative acumulate de-a lungul zilelor (aici, fiecare alege ce metodă îi trece prin cap), nu am mai avut pe cine suna pentru a cere ajutor – chiar dacă rareori răspunde, am pe cine suna totuși. Săptămâna asta am fost chiar singură.

În lipsa acestora și în fuga continuă spre perfecționism, cu frica de a eșua mereu în coaste, cu teama de a nu reuși, împinsă de nevoia de demonstra constant că POT, că ȘI EU POT, m-am pierdut cu totul.

Am dormit câte 4 ore pe noapte, nu am mâncat aproape nimic, am supraviețuit cu magneziu la pumn, am făcut sute de km printre toate punctele cardinale ale orașului, am condus extrem de prost – cred că nu m-a claxonat atâta lume de când am carnet, joi am început să plâng la ghișeu la Engie România, după ce am zâmbit frumos la o emisiune pe TVR1 și unde am dat TOT din mine, azi mi-am scăpat mașina din frână în cel din fața mea, așteptând la semafor, iar acum 3 zile aproape că am adormit cu capul pe tastatură scriind la un articol. Care nici mare lucru n-a ieșit, nici nu ar fi avut cum, la modul cum mă afișam.

Reflectând acum, uitându-mă în urmă, singurul lucru de care mă simt mândră este faptul că nu am (mai) țipat la copii.

Și aș fi putut eu să citesc încă vreo câteva zeci de cărți și sute de articole pe această temă, să mă mai duc la vreo câteva întâlniri cu psihologul la care Cris să spună că el a venit DOAR pentru că vrea liniște în casă și probabil tot nu m-aș fi putut schimba atât de rapid dacă nu l-aș fi auzit aproape în fiecare zi pe Andre spunându-mi cât îi este de dragă doamna lui de la grădiniță. Și îmi vorbește mereu de ea, îmi povestește acasă toate discuțiile cu ea, toate lecțiile și tot ce-l învață: că grăsimea face rău și să mâncăm fructe, legume și să facem sport, să ne spălăm pe mâini mai des și să ne ajutăm între noi.

Și m-am întrebat și eu, mai ales că pentru Andre este a patra doamnă educatoare de până acum, ce are această educatoare în mod special de vorbește într-una despre ea.

Știți ce mi-a spus?

”Doamna nu țipă niciodată. E doamna mea preferată.”

Atunci, mi-am amintit de acea dată când am ridicat vocea și el mi-a spus:

– Mami, te rog să iei o pastilă și să te transformi într-o mamă bună.

M-am simțit ultimul om.

Am simțit că tot ceea ce fac pentru ei, și cred că fac multe, și depun mult efort și mă străduiesc, și mă controlez, mă duc la terapie, citesc, studiez, mă analizez, mă frământ, încerc să scot ce-i mai bun din mine ca să pot să-i educ așa cum merită orice copil devine totul egal cu ZERO atunci când țip. Mai mult, am simțit că tot ceea ce facem noi ca familie, soțul meu muncind zi lumina se năruie atunci când țip. Pentru că imaginea copilului meu despre mine este că nu sunt o mamă bună când țip, că doamna e cea preferată pentru că nu țipă. Deci, tot efortul meu se anulează în momentul în care țip.

Când mi-a spus Andre de doamna lui educatoare că e cea mai bună pentru că nu țipă, m-a luat sentimentul acela că altul poate și eu, cu proprii mei copii, nu pot. Pentru că dacă am o responsabilitate pe planeta asta de la care nu vreau și nu pot să abdic este aceea de a-mi crește și educa responsabil copiii. Emoțional am nevoie să-mi demonstrez că pot multe, dar rațional e doar una – aceea de a pune baze corecte la dezvoltarea copiilor mei, de a-i ajuta să devina adulți responsabili. Ca părinte asta-i principala responsabilitate.

Într-o dimineață, când duceam copiii la grădiniță, doamna lui educatoare își aștepta copiii în pragul clasei, zâmbind.

M-am oprit și i-am spus:

– Vă iubește mult Andre. Am simțit nevoia să-i confirm sentimentele copilului meu față de ea. Știu că o face să se simtă bine, împlinită, valorizată. Și chiar merită.

– Vă mulțumesc, eu îi iubesc pe toți. Am reușit să încheg clasa (e o clasă combinată din mai multe grupe) până la urmă, suntem un grup foarte strâns. Știți ce m-a impresionat la ei, într-o zi? Mama mea e bolnavă și a trebuit să mă duc în perioada după amiezii, când ei dorm, la niște analize cu ea și i-am rugat să facă liniște și să nu o deranjeze pe colega mea care urma să îi supravegheze. Iar mama mea a adăugat:

– Copii, să faceți liniște, că altfel o țin pentru mine și nu o mai aduc la grădiniță.

Când m-am întors, mi-au sărit toți în brațe.

– Nu am deranjat, ce bine că te-ai întors, doamna.

– Știți, eu cred că mă iubesc că nu țip la ei. Eu nu știu, doamnă, să țip. Eu nu pot să țip la ei. Și să știți că altfel mă ascultă când le vorbesc mai încet. Mă mai supăr pe ei, dar tot noi ne împăcăm. Avem așa, înțelegerile noastre.

Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred. Părea că citesc o carte de dezvoltare emoțională a copilului.

Și eu aș fi vrut să am o doamnă ca ea. Profesori care să explice lecția fără utilizarea pedepsei și a impunerii fricii. Așa, și eu aș vrea să am o mamă care nu țipă, cine n-ar vrea?

De o săptămână m-am străduit să nu mai țip. Și mi-a ieșit incredibil de simplu. Mi-o imaginam pe doamna, calmă, liniștită, și așa cum ea găsește metode să facă 20 de copii să asculte de ea, POT și eu să fac doi copii să asculte de mine. Mai negociem, uneori sunt mai fermă, alteori mă supăr, dar nu am țipat.

Astăzi, în drum spre casă, Andre m-a întrebat:

– Mami, cum te simți azi?

După o săptămână pe care mi-aș dori să o uit pentru totdeauna, i-am spus zâmbind:

– Foarte bine, iubirea mea. Sunt obosită că am probleme la birou, dar sunt fericită pentru că suntem împreună. Apreciez mult că m-ai întrebat cum mă simt. Mă ajută să fiu mai bine.

E pentru prima dată, de foarte mult timp, când cineva mă întreabă cum mă simt.

Și mi-am dat seama că dincolo de orice, tocmai mă simt minunat.

 

 

15 Comments

  • Aurelia (#)
    May 17th, 2017

    La ce gradinita o gasim pe doamna aceasta minunata? Multumim

    • Dina (#)
      May 18th, 2017

      Gradinita 23, Pantelimon

  • anca (#)
    May 18th, 2017

    plang in hohote! articolul asta e scris pentru mine, nu? saptamana asta a fost horor!si dupa multe tipete m-am dus aseara la baiatul meu cel mare -7 ani- si cu lacrimi in ochi, i am zis…nu mai vreau sa tip la tine, vreau doar sa te iubesc si atat, ajuta-ma, te rog. pe tine te-a trmis Dumnezeu in viata mea sa faci lumina, cand ti-am vazut prima data fata, te-am vazut ca pe o lumina, erai minunat…si acum esti la fel…il iau in brate… cand ma uit in ochii lui de inger, in momentele mele de luciditate, ca, cu adevarat, dragostea mea pentru ei, razbate din noianul de treburi ca-mi acopera mintea si sufletul, ma apuca bocetul….
    azi dimineata, am tipat plangand, iar nu m am putut abtine. iar l-a inghiontit intruna pe cel mic, iar a inceput sa tipe asta cat il tinea gura, din nou si din nou, iar mi am zis sa tac, sa i las sa-si rezolve problemele si iar…nu am mai rezistat. m-au secat la inima amundoi si m am vazut tipand in hohote de plans. dar nu mai vreau sa plang, nu mai vreau. si eu vreau o doamna care sa ma invete sa nu mai tip. tip degeaba, tip ca o nebuna, fara rezultat…

    • Dina (#)
      May 18th, 2017

      Permite-mi să-ți spun, atunci când se ceartă, i-ai în brațe, pe fiecare, amintește-le cât de mult îi iubești.
      Probabil vei mai plânge doar de bucurie și de dragul lor.
      Te îmbrățișez cu mare, mare drag și strâns de tot! O să mă gândesc la tine ți o să-și transmit gândurile mele pozitive!

  • Simona (#)
    May 18th, 2017

    Ce frumos, am citit cu lacrimi in ochi, si eu vreau sa fiu o mama buna, chiar daca nu mi iese mereu, o sa am in gand articolul tau si sigur imi va reusi!te imbratisez cu drag, o mama!

    • Dina (#)
      May 18th, 2017

      Ce mă bucur! Și eu te îmbrățișez cu mare drag! Și îți mulțumesc că îmi ești aproape, pe bucățica mea de hârtie 🙂

  • […] A fost un articol pe care l-am scris dintr-o răsuflare și care mi-a adus cele mai multe distribuiri, accesări ale paginii și cele mai multe comentarii la care, pe cuvânt, nu m-aș fi așteptat vreodată în viața mea. În caz că l-ați ratat, îl regăsiți aici. […]

  • Olivia (#)
    May 18th, 2017

    Multumim ca ne-ati impartasit experienta dvs…fiecare avem cate ceva de invata, asa vom deveni mai bune…Sa aveti numai zambete!

    • Dina (#)
      May 19th, 2017

      Asa ma bucur cand ma simt inteleasa!
      Si eu ma simt mai buna alaturi de dvs!

      Va multumesc tare de tot!

  • Alina (#)
    May 18th, 2017

    Wow..am citit si nu m-am putut abtine sa nu plang..plang si acum cand scriu.Si eu tip la copii mei..dupa imi pare rau si ii imbratisez dar stiu ca nu au nici o vina.Sunt mici si nu inteleg ei de ce mami e nervoasa..De azi inainte cand o sa vreau sa tip la ei o sa plec in alta camera si apoi o sa revin calma..stiu ca nu e vina lor dar toate probleme se aduna..sotul care munceste prea mult si nu ne mai acorda atentia necesara..faptul ca sunt mereu singura cu copii acasa..Dar imi iubesc familia ff mult ..pt ei promit sa ma schimb..te poop si iti multumesc pt lectia de viata pe care ne-ai dat-o!!

    • Dina (#)
      May 21st, 2017

      Eu îți mulțumesc pentru mesajul tău atât de sincer!
      Suntem toate niște minunate, mame extrem de bune și doar un pic stresate!
      Eu îi mai zic soțului – de aia ne-a făcut Dumnezeu doi să avem grijă de familie, când mama nu mai poate, să poată tata 🙂
      Că altfel, făceam copii singuri și eram solitari…

      Te îmbrățișez cu mare drag!

  • Ramona (#)
    May 19th, 2017

    Si eu sunt o mamica frustrata si cu mustrari de constiinta pt ca tip la copii mei desi ii iubesc cel msi mult pe lumea asta nu ma simt o mamica buna sunt epuizata fizic si ma gandesc am numsi 2 ce fac celelate vu 3 4 5 si chiar mai multi copii si eu sper sa ma pot schimba si sa imi cresc copii frumos si cu dragoste va imbratisez pe toate mamicile

    • Dina (#)
      May 21st, 2017

      Tu, eu și alte sute! Suntem cele mai bune mame. Te îmbrățișez cu mare drag!

  • Daria (#)
    May 20th, 2017

    Cel mai frumos articol citit in ultima vreme!Incetasem sa mai citesc gândurile sau ideile cuiva, pe motiv ca erau nefolositoare…Ai scris din suflet și a prins, pentru ca ne regăsim in trăirile tale, m-am regăsit in paragraful in care ai spus ca totul este egal cu zero când tipi, a țipat sângele in mine in momentul acela mi se strânge stomacul, de rusine, de oftica, pentru ca regăsesc genul acela de autocritica pe care și eu mi o fac, acele frământări și procese de cunoștința….of doamne…este sfasietor, seara, uneori, când ma uit la copilașul meu, care doarme așa frumos și îmi cer iertare și îmi vine sa ma pun in genunchi sa i pup picioruțele și mânuțele sa i spun cât de rău îmi pare când îmi ies din fire și cât ma oftic pt reacția de moment!…Acum sunt mai linistita, dar am avut o perioada urâta…Va imbratisez și eu strâns, va transmit gânduri bune de iubire și empatie!Transmit tuturor mămicilor gânduri de pace, liniște, iubire, putere, răbdare și lumina in suflete!Doamne ajuta!

    • Dina (#)
      May 21st, 2017

      Îți mulțumesc tare mult pentru mesaj și mă bucur că am ajuns la sufletul tău. Al nostru, al mamelor care ar da orice pentru copiii lor. Suntem bune, cele mai bune! Te îmbrățișez cu drag!

Comment!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *